Poezii

IIUS HRISTOS-ÎNVIEREA NOSTRĂ

Când noi credeam că totul e pierdut,

Iisus nu S-a făcut văzut.

Şi ne-a-nvăţat cum să iubim curat,

Ne-a fost Învăţător Prealuminat.

Păcat că cei mai mulţi nu L-au crezut,

Ei L-au bătut, L-au osândit şi au avut

Placere mare ca să-l răstignească.

L-au chinuit fără vreun strop de milă omenească.

Dar Fiul Domnului a treia zi a înviat,

Celor ce îl iubeau s-a arătat;

Şi S-a-nălţat la ceruri şi veghează,

Asupra celor care astăzi, calea credinţei îi urmează.

Balaban Diana – Elena

CREDINŢA

O strălucire de lumină

În suflete ni se aprinde

Când noi zdrobim zăvorul împietririi

Şi ne curăţim ochii de cenuşa iubirii de sine.

Când inima şi gândul se înalţă la lumina cea din veci strălucitoare,

Când o chemăm să lumineze întunericul din noi,

Când lacrimile amintirilor amare pun începutul vieţii cu Iisus,

În noi se naşte nădejdea vieţii eterne

De dincolo de stele şi morminte.

Credinţa este leacul întristării

Credinţa este puntea dintre lut şi lumină

Ea înnobilează şi sfinţeşte gândurile şi simţirile noastre

Prin ea vom trece apa morţii lată spre ţărmul diafan al nemuririi.

Păncescu Antonia

TAINĂ

Te îndrepţi cu pasi sfioşi

Ochii sunt mai luminoşi

Omule Sfânta Taină vei lua

Sufletul îţi vei spăla.

Trupul şi Sângele Domnului,

Spre mântuirea omului

Sufletul călăuzesc

Şi pe-acesta mântuiesc.

După ce ai primit har

Nu uita să dai în dar

Mulţumind lui Dumnezeu

Că te călăuzeşte mereu.

Măsura harului primit

Este de neînchipuit

Depinde de pregatirea noastră

Trupească şi sufletească.

Bocancea Patricia

IUBIREA CREŞTINĂ

”Cel ce mă iubeşte va păzi cuvântul Meu şi-l voi iubi şi Eu şi mă voi arata lui. Şi-l va iubi şi Tatăl Meu şi vom veni la el şi ne vom face lacaş.” (Ioan 14, 23)

“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii.” (Ioan 13, 34)

Sunt cuvinte pe care le citim în Sfânta Scriptură, cuvinte care ne atrag atenţia că iubirea este ceva important în viaţa oamenilor, în viaţa credincioşilor. Mântuitorul a avut în vedere iubirea ca o poruncă, ca o obligaţie de a iubi. Pe cine? Întâi pe Dumnezeu, mai presus de orice, din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine insuţi.

Hristos a mers până acolo încât a spus că suntem datori cu iubire şi faţă de vrăjmaşii noştri. Acum însă, cei mai mulţi oameni au alte scopuri. Nu întemeiază pe Hristos iubirea lor. Cineva iubeşte pe altcineva, pentru că şi acela îi arată iubire; altul îl iubeşte pe acela care l-a cinstit; iar altul îl iubeşte pentru că i-a fost de folos la vreo treabă de-a lui. E greu să gaseşti pe cineva care-l iubeşte pe aproapele doar din dragoste pentru Hristos, căci ceea ce-i leaga pe oameni de obicei sunt interesele materiale. Însă o iubire cu atâtea lipsuri este badjocoritoare şi trecătoare. La cea mai mică problemă iubirea aceasta, care nu are temelie duhovnicească, se destramă.

Dimpotrivă, iubirea care-L are ca pricină şi temelie pe Hristos, este statornică şi nepieritoare. Nimic n-o poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii. Cel ce are dragoste creştină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu incetează să-l iubească; căci nu este influenţat de patimile sale, ci este influenţat de Iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea creştină, nicicând nu va pieri.

Şi, adevărat, ce pricină ai putea aduce, pentru care să încetezi să-l mai iubeşti pe aproapele tău? Faptul că pe când tu îl cinsteai, acela te înjura? Sau faptul că, pe când tu savârşeai fapte bune în folosul lui, acela voia să te vatăme? Dar dacă-l iubeşti întru Hristos, aceste cauze te vor face nu să-l urăşti, ci să-l iubeşti şi mai mult. Căci toate cele care distrug iubirea obişnuită, nascută din interes, întăresc iubirea crestină. Cum? În primul rând, întrucât cel care se poartă în chip vrăjmaş cu tine, îţi aduce răsplată de la Dumnezeu; şi în al doilea rând fiindcă acela fiind bolnav duhovniceşte, are nevoie de compătimirea, de rugăciunile şi de sprijinul tău.

Prin urmare, cel care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe aproapele, chiar dacă acesta îl urăşte sau îl înjură sau îl ameninţă, cu mulţumirea că iubeşte pentru Hristos şi deci îl şi urmează pe Hristos, Care asemenea iubire a arătat vrajmaşilor Săi. Nu numai că S-a jertfit pentru cei care L-au urât şi L-au răstignit, dar L-a şi rugat pe Tatăl Lui să-I ierte: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23,34).

CHIŢESCU ANDREEA GEORGIANA

A FI SAU A NU FI LIBER

Deşi "libertatea" este un cuvânt aflat des pe buzele oamenilor, mulţi dintre ei nu cunosc adevăratul sens al acestuia.

NR. II - 2009 ECOUL CREDINŢEI 25

Unii percep libertatea ca fiind posibilitatea de a face ce vor, alţii o înţeleg ca pe o escapadă din lumea gratiilor (în cazul deţinuţilor), alţii o înţeleg ca pe o lipsă de griji, gânduri, probleme. Cu toate acestea, foarte puţini meditează la adevăratul înţeles al libertăţii şi extrem de puţini se bucură de ea. Trist este faptul că alţii vor părăsi această lume fără să o înţeleagă, cu atât mai puţin să o fi avut.

Deşi adevărul este crud, în ziua de astăzi tot mai mulţi tineri nu aleg să trăiască în mod liber. Se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi "câştigă" o viaţă plină de întuneric în care fac totul pe dos, văd totul eronat: păcatul ca fiind singura modalitate de a fi fericiţi, îngrădirea ca fiind libertate, proprii părinţi ca fiind duşmani şi, poate, fraţii ca fiind intruşi. Prin urmare, fără să observe ajung să fie robi ai lucrurilor materiale şi se limitează în a crede că a fi liber înseamnă doar a face ce vrei.

Dacă ar trebuie să răspund întrebării: "Ce înseamnă de fapt a fi liber?" cu siguranţă aş răspunde că a fi liber înseamnă a nu fi robul obiectelor materiale, a banilor, a grijilor lumeşti. Întotdeauna am crezut cu tărie că Dumnezeu are grijă de mine şi că îmi va da exact cât şi ce am nevoie şi aşa s-a întâmplat mereu. Pentru mine un om care este mulţumit cu ce are, care este mulţumit cu cât are este un om liber, deci un om fericit, un om care va fi aproape de Dumnezeu.

În concluzie, a fi liber nu înseamnă a face ce doreşti, căci libertatea înseamnă forţa de a trăi putând alege între bine şi rău şi nu traiul ca robi ai lucrurilor materiale, trecătoare.

GAVRILĂ ROXANA-IULIANA

SFÂNTA LITURGHIE - actul de identitate al Bisericii

Orice formă de cult nu este altceva decât o formă de manifestare exterioară a unui fond sufletesc lăuntric. La origine se află întotdeauna o idee religioasă sau un sentiment religios din care ea derivă şi pe care ea le exteriorizează.

Scopul principal al cultului ortodox este să creeze o legătură cu Dumnezeu, mijlocind pe de o parte exprimarea mulţumirii şi recunoştinţei către Dumnezeu, iar pe de altă parte, revărsarea Harului sfinţitor al lui Dumnezeu asupra credincioşilor.

Iubirea lui Dumnezeu manifestată prin creaţie si mai ales prin jertfă se revarsă, din sânul Sfintei Treimi către om. Omul poate întoarce această iubire către Dumnezeu prin intermediul laudei şi a cinstirii sublime. Cea mai importantă formă de laudă si cinstire adusă lui Dumnezeu se evidenţiază la Sfânta Liturghie. Ea reprezintă inima spiritualităţii liturgice ortodoxe, fiind şi un bogat tezaur de doctrină şi trăire. Inima Sfintei Liturghii constă în prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos şi împărtăşirea credincioşilor din Darurile veşnice spre moştenirea Împărăţiei Cerurilor.

Sfânta Liturghie ca jertfă Euharistică a fost instituită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină când dă poruncă Apostolilor să transmită mai departe, pe veşnicie această Cină minunată.Sfânta Liturghie are trei părţi: în prima parte numită Proscomidie, sunt pregătite darurile de pâine şi vin pe care credincioşii le aduc ca ofrandă lui Dumnezeu; a doua parte, liturghia pentru cei nebotezaţi numita şi Liturghia Catehumenilor şi cea de a treia destinată doar celor botezaţi numită Liturghia Credincioşilor. La a treia parte credincioşii, care în prealabil au lepădat „toată grija cea lumească”, devin părtaşi la Ospăţul Ceresc trăind în, prin şi pentru Hristos prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Credincioşii care participă la Sfânta Liturghie nu trebuie să asiste şi să vină ca la un spectacol, ci sunt chemaţi să se împărtăşească cu bucurie din Ospăţul Împărăţiei. În timpul Sfintei Liturghii există trei momente importante care scot în evidenţă acest lucru: invitaţia pe care o face Biserica atunci când spune la început „Veniţi să ne închinăm…”, apoi hrănirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi, în cele din urmă, trimiterea credincioşilor ca misionari prin îndemnul „cu pace să ieşim” de la sfârşitul Liturghiei. Ţinând seama de de bogăţia inepuizabilă de sensuri şi daruri pe care le putem primi în timpul acestei petreceri nelumeşti, o prevedere canonică arată că un credincios care nu participă trei duminici consecutive la Sfânta Liturghie să fie scos din rândul credincioşilor.

Aceasta nu este o măsura rigidă sau discriminatorie, cum ar spune unii, ci o constatare a faptului că el a devenit o ramura uscată din arborele viguros şi plin de viaţă – Biserica.

Având în vedere toate acestea putem afirma cu tărie ca Sfânta Liturghie reprezintă actul de identitate a Bisericii concentrând în ea spiritualitatea şi identitatea de credinţă.

Prof. PURCARU GEORGE

ADRIAN

TINEREŢEA,

ÎNTRE HRISTOS ŞI ZĂDĂRNICIE

Fără ca cineva să ne întrebe dacă vrem sau nu vrem, am venit în această lume. În această clipă pe care o numim viaţă încercăm să destrămăm misterul fiinţei noastre. Uneori înţelegem sensurile întâmplărilor din viaţă, alteori nu înţelegem nimic. Privind cu nerăbdare şi curiozitate viitorul ne simţim chemaţi de glasul irezistibil al vieţii, al frumosului şi al sublimului. Privind în trecutul vieţii noastre, deseori auzim suspinul zădărniciei. În această încleştare de sensuri şi nonsensuri ne întrebăm: oare de ce trăim? Să ne tulburăm pentru o clipă iar apoi să pierim?

Gândirea filozofică şi revelaţia biblică afirmă condiţia efemeră a omului. „Vis al morţii eterne este viaţa lumii întregi” - Mihai Eminescu. Şi Biblia este cu totul „sceptică” atunci când vorbeşte de condiţia naturală a omului: „Tot omul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: s-a uscat iarba şi floarea a căzut” (I Petru 1, 24 cf. Ps. 143, 4; 36, 35-36; 102, 14-16; 145, 4). Chiar dacă viaţa mea ar fi lungă şi fericită, ce este ea în comparaţie cu veacurile eterne şi nesfârşite care au fost înainte de mine şi care vor fi după mine?

S-au dat multe răspunsuri teoretice. Şi un singur răspuns-faptă. Iisus Hristos este singura Persoană din istorie care a spus cu autoritate şi măreţie dumnezeiască: „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine chiar dacă va muri va trăi”(Ioan 11, 25).

Dacă nu te-ai plictisit de la primele rânduri şi ai avut răbdare să citeşti până aici, poate în acest moment tresari de bucurie şi zici: „Eu cred în Dumnezeu, cred şi în Iisus Hristos!”. Numai că această credinţă nu este numai acceptarea teoretică a unei învăţături, ea presupune un mod de viaţă specific. A fi creştin înseamnă să-ţi redirecţionezi dorinţele, gusturile şi preferinţele.

Eşti invitat în două direcţii. În direcţia lui Dumnezeu, pe drumul credinţei şi într-o altă direcţie atras de glasul aparenţelor ca de nişte sirene ademenitoare. Iar ţie îţi este mai comod să alegi ceea ce este mai evident şi pare mai fascinant fără să te gândeşti prea mult la finalitatea opţiunilor tale. Ai auzit sau poate chiar ai citit că fanatismul religios a îmbrăcat forme cu totul bizare. Iar acum noţiunea de religie îţi creează dezgust, cel mult indiferenţă. Dar nu vreau să-ţi vorbesc despre „religie”, ci despre o Persoană care manifestă deosebită atenţie faţă de tine fiindcă te iubeşte.
Dacă te depărtezi de Această Persoană prin indiferenţă, prin iresponsabilitate şi păcate, de dezici de propria ta identitate, de rădăcinile tale, de suportul tău existenţial.

Dacă anul acesta plantezi un pom nădăjduieşti că peste alţi câţiva ani vei mânca din roadele lui. Iar dacă îţi faci un tatuaj pe faţă pentru a fi mai deosebit decât ceilalţi, în mod sigur că peste câţiva ani vei regreta. Este important să înţelegi că nici o faptă pe care o faci nu se consumă numai în prezent şi nici înafara fiinţei tale. Toate faptele tale se imprimă în fiinţa ta. Şi, ori te înnobilează, ori te înjosesc. Nu Dumnezeu te aruncă în iad, tu îţi creezi prin faptele tale fie raiul, fie iadul.

N-ar fi o naivitate, zici tu, să renunţ la nişte lucruri văzute care îmi aduc atâta satisfacţie pentru unele faţă de care nu am nici o mică afinitate? Şi dacă Dumnezeu este prezent în biserică aşa cum ni se tot spune, de ce nu este El în stare să-mi creeze o bucurie asemănătoare cu cea a eroilor de pe ecranele lumii?

Prin modul de viaţă creştin, Dumnezeu nu-ţi creează impresii sentimentaliste şi ieftine de moment, El îţi pregăteşte fiinţa pentru a fi capabil să primeşti adevăratele bucurii pe care în mod obişnuit nici nu le poţi percepe şi nici înţelege. Nu ţi s-a întâmplat uneori să pleci din mijlocul momentelor în care ţi-ai pus mare nădejde cu sentimentul iluziei şi al dezamăgirii? Şi invers: nu poate observa oricine că adevăratele bucurii le primim la capătul unui drum de muncă şi sacrificiu? Dacă aşa stau lucrurile în planul vieţii pământeşti, de ce este greu să înţelegi că tot cam aşa este şi în plan spiritual?

Atunci de ce ai aşa de mare încredere în ceea ce simţi pe moment? Nu vezi cât de des oamenii sunt înşelaţi de aparenţe?

Credinţa în Iisus – Mântuitorul este bună doar la bătrâneţe, ai mai putea spune, fiindcă oricum atunci pot să renunţ la ceea ce acum nu pot.

La tinereţe Dumnezeu este o piedică în calea fericirii, fiindcă îmi spune să aleg un mod de viaţă pe care eu îl văd tare plictisitor. Chiar dacă mi se promite raiul, ceea ce mi se cere să fac acum pentru ca să ajung acolo, nu mi se pare deloc interesant. Şi vorba aceea: „Nu se cuvine să dai vrabia din mână pe aceea din copac”. Şi dacă Dumnezeu mă iartă şi la bătrâneţe de ce să nu prind doi iepuri deodată?

Nu îţi voi detalia posibilitatea de a nu ajunge la bătrâneţe, acest lucru îl poţi vedea şi tu atât de bine. Eu îţi voi spune altceva la care tu până acum poate nu te-ai gândit. Ai auzit de multe ori că omul se formează în funcţie de zestrea genetică şi mediul în care trăieşte. Îţi voi mai spune că ceea ce primeşti în inimă îţi creează gânduri şi dorinţe, dorinţele devin fapte, faptele devin obişnuinţă, obişnuinţa îţi creează caracterul, iar caracterul îţi trasează un destin. Altfel spus, fiecare faptă, îndeletnicire şi cuvânt rostit îţi deschid împreună un drum pe care inevitabil tu vei păşi.

Dacă lucrurile stau aşa cum zici tu, cum explici că sunt atâţia bătrâni care nu au nici o afinitate faţă de faptele credinţei? Ceea ce seamănă omul la tinereţe aceea va secera, atât în viaţa aceasta, dar mai ales în cea viitoare. Dacă la tinereţe vei semănă un mod de viaţă creştin, în curând vei secera simţire înţelegătoare, stăpânire suverană asupra ta, clar în înţelegerea realităţilor, odihnă, pace, echilibru şi armonie fericită. Această stare este triumful liniştit al inimii, care prevesteşte zorii vieţii veşnice. Iar această condiţie nu se dă în urma unei încordări de moment, ea se formează pe parcursul unor eforturi şi lupte.

Iar dacă te încrezi în dorinţele inimii tale şi ignori voia lui Dumnezeu în curând vei simţi că visul vieţii s-a risipit prea repede, că tot ce părea concret, real, frumos, rubicond, somptuos a fost o părelnicie, o iluzie. Atunci din rădăcinile existenţei se va ridica sentimentul angoasei al golului, iar inima ta împietrită va avea o înţelegere din ce în ce mai săracă faţă de Dumnezeu, faţă de existenţă şi chiar faţă de propria ta fiinţă. Poate, chiar şi acum ai uneori acest sentiment.

Tinereţea nu este nici sublimă şi nici zadarnică, ea este aşa cum ţi-o faci. Fără o Fiinţă suverană, liberă şi iubitoare parfumul tinereţii tale în curând se va risipi şi tu vei rămâne pustiu. Ieşi o clipă din zgomotul vieţii tale şi vei auzi că Cineva te cheamă pe nume. Este glasul lui Dumnezeu care bate la uşa inimii tale. Când vei voi, şi-I vei deschide, Ţi se va dărui ţie pentru totdeauna spre înnobilarea şi eternizarea tinereţii tale.

Prof. VASILICĂ NICA